Mi-e dor, mamă. Da’ nu știu când vin.

 Au trecut 9 ani de când am plecat.

Mă sună mama în fiecare duminică. Și mereu îmi spune același lucru:

„Ți-am pus farfuria la masă, poate vii.”

Nu-i spun nimic. Tac. Râd fals. Îmi pun o mască de copil puternic, de om care „a reușit”.

Ce să-i zic? Că mi-e dor de ea de-mi crapă pieptul? Că mi-a fost frig într-o garsonieră din Spania, de Crăciun, cu o conservă pe masă? Că am plâns în baie ca să nu mă audă colegii de apartament?

Că simt că-s în două lumi și nu aparțin niciuneia?

> Când am plecat, aveam 24 de ani.

Bagaj cu două bluze, 3 speranțe și o promisiune:

„Mamă, mă duc un an. Fac niște bani și mă-ntorc.”

Anul s-a făcut trei.

Trei s-au făcut șapte.

Apoi am pierdut numărătoarea, dar nu și vinovăția.

> Ea a îmbătrânit între timp. Nu mai urcă scările cum urca.

Nu mai merge la piață fără să se oprească la fiecare două bănci.

Dar tot face sarmale. Tot mă așteaptă.

„Poate vine…”, le zice vecinelor.

Între timp, eu am învățat limba altora, obiceiurile altora.

Dar în suflet mi-a rămas România din fața blocului: cu cozonac în cuptor, cu mopul pus la uscat pe balcon, cu vecina care spiona prin vizor.

Acolo am rămas copil. Aici sunt adultul care plătește facturi, chirie și tăcerea de pe fața lui tata.

> Poate că nu toți înțeleg dorul.

Nu e un cuvânt.

E un nod în gât când îți scrie mama:

„Ți-am trimis niște zacuscă. Mai ai borcane?”

E o poză cu fratele tău de la ziua lui, și tu nu ești acolo.

E lumina din cameră, aprinsă în gol, la fiecare sărbătoare.

> Poate într-o zi mă întorc.

Poate o găsesc tot acolo, cu ziarul în poală și cafeaua uitată pe masă.

Sau poate nu…

Și asta e ce mă sperie cel mai tare:

Că nu dorul doare cel mai mult, ci timpul pierdut care nu se mai întoarce.

Mi-e dor, mamă. Da’ nu știu când vin.